MedIrlanda. Începutul în Dublin.

În 13 iunie 2021 am aterizat în Dublin pentru o ședere pe termen lung. La mijlocul vieții, proaspătă absolventă a celei de-a doua facultăți, am făcut o schimbare radicală de carieră și am luat-o de la zero cu totul. Îmi mergea bine și în țară, nu zic nu, dar mă usca de ceva vreme o sete teribilă de nou și știam că am toate resursele mentale și emoționale să o iau de la capăt și să experimentez traiul pe alte meleaguri.

Mutarea a fost radicală, dar nu a fost spontană și nechibzuită.

M-am informat și m-am pregătit din timp, mi-am rezolvat problemele medicale, am strâns bani și mi-am închis treburile pe care le aveam prin București. Pregătirea a durat un an și mi-a făcut viața ”de dincolo” extrem de ușoară, lăsându-mă să mă bucur de momente în loc să trăiesc în griji și teroare.


Eram încă în ultimul an de facultate când am decis că voi alege între Irlanda și Marea Britanie la momentul potrivit, așa că m-am pregătit și am dat testul de limbă cu mult înainte de a începe vreun demers oficial de înscriere la instituțiile care recunosc dreptul de a profesa.

Atât NBMI din Irlanda cât și NMC din Anglia cer obligatoriu să treci un test de limbă engleză, cu un punctaj minim impus, cele două recunoscute fiind IELTS în varianta academică și OET, un test de limbă special pentru lucrătorii din sănătate.

Cine vrea să lucreze ca asistent medical, medic sau kinetoterapeut în țări vorbitoare de limba engleză trebuie să treacă un astfel de test. Este document obligatoriu în dosarul de înregistrare și nu primești PIN-ul până nu există la dosar. Fără test de limbă poți lucra în domeniul medical doar pe post de infirmier (healthcare assistant).

Eu am ales IELTS pentru că British Council organiza mai des examenul decât furnizorii de OET și am vrut să fiu sigură că am suficient timp să mai dau o dată în caz de eșec.

IELTS Academic (trebuie musai varianta academică) este un test greu, o provocare chiar și pentru cei care vorbesc fluent engleza, și necesită pregătire înainte, măcar cât să te obișnuiești cu formatul examenului și cu faptul că ești contra-cronometru. M-am pregătit cu câteva simulări de teste și l-am trecut cu scor mai bun decât mă așteptam.

Era vara 2020 și pasul 1 fusese făcut.


Licența la UMFCD (Asistență Medicală Generală) a venit câteva luni mai târziu. Facultatea era absolvită în mod oficial, însă știam că o să dureze între 6 luni și un an până se eliberau actele. Fără diplomă și supliment de diplomă nu poți face recunoașterea studiilor în străinătate. Nu poți.

Am folosit timpul înscriindu-mă la OAMMR (în baza adeverinței de absolvent), lucrând vreme de aproape 6 luni în domeniu și făcând muncă de cercetare pe cele două țări dintre care urma să aleg.

Am folosit timpul și ca să mă informez exact ce trebuie să conțină dosarele de recunoaștere și înregistrare din cele două țări, ca să nu mă trezesc la momentul aplicării că îmi lipsesc cine știe ce documente importante.


Din momentul în care au fost eliberate actele de către UMFCD și până la momentul în care am obținut efectiv PIN-ul au trecut 3 luni (Marea Britanie) și respectiv 6 luni (Irlanda).

Eu am depus dosarele pentru ambele țări ca să fiu sigură, pentru că nu aveam nimic de pierdut. Banii de taxe i-am socotit ca fiind o investiție de viitor și-am preferat să-i dau și să am două variante de mutare.


Am luat decizia de a alege Irlanda ținând cont de faptul că a rămas țară europeană, dar și pentru că managerul unei agenții care lucra pe ambele țări mi-a spus că oamenii sunt mai drăguți și mai politicoși în Irlanda :)

Locul de muncă de la spitalul din Dublin l-am obținut în urma unor interviuri organizate de către agenția cu care am lucrat, la sfatul agenției, oamenii de acolo știind foarte bine că iubesc medicina de urgență și că asta îmi este ținta, indiferent de perioadele de tranziție.

Irlanda are deficit de personal medical însă are și cerințe stricte legate de experiență, de vechime în muncă pentru joburile din zona acută/urgențe/bloc operator.

Am reușit să intru într-o zonă de mijloc, potrivită pentru momentul în care mă aflu, având în vedere că procesul de adaptare la o nouă viață, loc străin, limbă străină și condus pe partea greșită este unul consumator de energie.

Așadar, acum am deja 3 luni de când lucrez în Dublin, la un spital care preia pacienții post acut și îi îngrijește până când pot fi externați.

Cel mai greu a fost să mă adaptez la partea de birocrație, de documente pe care trebuie să le completez și de rapoarte pe care trebuie să le fac zilnic pentru zeci de pacienți.

Există reguli clare, pe care toată lumea trebuie să le respecte, iar pacientul este întotdeauna în fruntea lanțului trofic.

Există politețe și respect, ceea ce mă bucură enorm. Pentru mine era foarte important să găsesc atmosferă sănătoasă, normală, fără bârfe, drame și mâncătorie.



Copac îmbrăcat. Spitalul are o echipă care se ocupă cu organizarea de activități pentru pacienți, să le facă șederea mai suportabilă. Hăinuțele copacilor sunt făcute din petice împletite de pacienți.