4x4 in Apuseni

Am crezut că bătrâna se va rupe ca o surcea uscată atunci când s-a îndreptat de spate. Mergea șontâc printre plante, atât de îndoită de mijloc încât aproape atingea cu fața ciulinii violeți înalți până la brâu. Părea că merge și pe palme, ca un animal în patru labe, pentru că ciomagul decojit de care se sprijinea nu se vedea repede dintre buruieni.


Toată povara de ani, de muncă grea și de boli duse în cârcă se sprijinea pe un băț noduros, un fel de prieten drag pe care n-are voie să-l lase din mână și să-l scape din ochi.

Vâzând musafirii, bătrâna s-a îndreptat cât a putut, ne-a privit cu căprui ridat și a dat din cap a salut. Câțiva metri mai încolo s-a ițit dintre tufe și moșul ei cu pălărie, parcă un pic mai întins de oase. Lângă el, păzându-l strașnic, un dulău cu blană încâlcită, tăcut ca liniștea de dinaintea furtunii.


Pe culmile domoale ale Muntelui Mare din Apuseni, aproape de vârf, bunicii se pot stinge fără să știe nimeni de ei cu zilele, poate cu săptămânile. Unii n-au mai coborât în sate de peste 15 - 20 de ani și doar mașinile de teren îi mai leagă de lumea de jos și-i mai salvează când dau de necaz. Vara mai e cum mai e, mai trece un cioban, un văcar, un turist. Iarna, însă, urgia îi ține izolați, la distanță de câte o coamă de deal unii de alții, ca urșii la hibernare. Îi apără câinii de sălbăticiuni și văd om doar când unii inimoși saltă mașinile până la ei să-i ajute cu una și alta.





Poveștile pe care le auzi de la salvatorii cu 4x4 sunt de necrezut până nu ajungi acolo să vezi cu ochii tăi muntele în versiunea sa locuită de când timpul. Sunt bătrâni care au ținut minte ani de zile ce gust avea ciocolata și asta a fost tot ce și-au dorit când au ajuns oamenii la ei. Au zis că au de toate în rest. La ei poți încă să găsești piramidon, care nu se mai produce de multă vreme, salvat cu sfințenie pentru zilele grele de boală. Pentru unii dintre ei, sunetul de motor înseamnă o poveste pe câteva zile, înseamnă bucuria unei voci noi, o față pe care o păstrează în suflet. Și ciocolată, desigur, pe lângă alimente și alte cele trebuincioase.



În lumea lor am ajuns cu o tură Flo Adventure (Florin Pop Vancea) de trei zile care ne-a dus de la Cluj pe la Casele Micești, prin Iara, Măgura Ierii, Segarcea, Scărița-Belioara și baza taberei Flo Adventure în care fusesem cu o săptămână înainte. După o noapte de campare în tabără și un curs de noduri urmat de rapel, am măturat culmile din Segarcea, Băișoara și Muntele Mare, am salutat stația meteo de la distanță și-am coborât într-o poieniță pentru încă o noapte liniștită, străjuită de foc.

Cea mai bună supă la plic din lume a venit în seara aia de la Țuchi (Cristian Lupas), instructorul Flo Adventure care ne-a învățat despre 4x4 în trei zile cât nu prind unii în ani de călărit mașini. Pe Țuchi l-am îndrăgit toate trei, din primele minute de când i-am ocupat Defenderul, și-am căscat urechile la el ca radarele să ne deslușească partea de mecanică și de strategie în teren.


Workshopul de duminică dimineața a venit cu trolii, șufe, cricuri și ocheți, cu povești de la Flo și cu informații de la salvatorii Mud din Mureș.


Nu te plimbi doar cu mașina într-o astfel de tură, nu ajungi doar în locuri despre care s-au scris basme, ci câștigi oameni și informații de valoare pe care nu ai cum să le iei atât de clar și de grupat din altă parte. Anii de experiență ai instructorilor Flo Adventure School se grupează în 3 zile și-ți îndeasă în cap atâta informație și senzație încât mai rumegi o săptămână după ca să înțelegi tot ce ți s-a întâmplat.

Acolo unde cu piciorul nu poți ajunge, acești oameni pricepuți te ghidează să duci mașina pe drumuri care nu deranjează viața secretă a muntelui, în locuri care îți bagă în venă peisaje hrănitoare și ajungi să cunoști oameni pe care o să-i porți în tine o viață. După două aventuri anul ăsta cu Flo Adventure School, am realizat cât de departe stau cu adevărat de Cluj și cât de mult mă încurcă lucrul ăsta. Și, da, tura asta a fost cu o grămadă de mâncare și cu apă.