Școala de supraviețuire (Flo Adventure School 2019)

La 6 seara am ramas doar cu hainele de pe noi, cu un cuțit și cu o sticlă goală. Fără mâncarea adusă de acasă, fără apă, fără haine de schimb, fără pastă sau periuță de dinţi. Mai aveam un cort cu izopren și cu saci de dormit și cam asta era toată averea pe viața noastră. Restul era în mașini.

"Din momentul ăsta nu mai aveți acces la mașini. Cheile rămân la mine și le primiți când decidem noi, când se termină sau când trageți clopotul".

Vorba Danei... Căpitanul Flo ne-a dat-o de ne-a julit.

În mașini aveam tot. Tot. Pe noi, cu noi, aproape nimic.

Era prima zi din școala de supraviețuire, iar clopotul tras era semnul pierzătorului. Trăgeai clopotul, primeai cheile de la mașină și acces la hrană, apă și haine curate. Le primeai pentru că ieșeai din joc și picai școala. Pa! Drum bun!

Am intrat în bază după un drum lung și lipicios, deja cu o noapte nedormită în spate, si-am pus osul la activități fizice imediat dupa vestea tristă si surprinzătoare ca rămânem cu ce avem pe noi. Setea nu ne ardea încă, foamea nu rodea, si parcă nici nu puțeam prea tare.

Jocurile de coordonare și de gandire strategică au mers cu zâmbetul pe buze, alea de forță au supt din noi si ultimele resurse, iar la alea de rezistenta deja apărea o epidemie de mârâială. Setea a început să ne transforme după două ture de ștafetă în competiție, făcute pe o zona cu deal abrupt și cu povârnișuri sufocate de pietroaie. Nici nu trecuse prima zi și deja vedeam cu alți ochi apa care făcuse condens pe cort. Era bună de lins, bună de umezit buzele. Bună de tot.


***** A prins lăcusta, i-a răsucit scăfârlia și i-a smuls-o cu tot cu mațe. Apoi a mestecat-o ca pe o sămânță de floarea-soarelui, modelul necopt și nesărat.

”Natura e o bucătărie imensă, vă dă de toate dacă știți ce să căutați. Priviți în jur și o să vedeți o grămadă de mâncare și apă suficientă să supraviețuiți câteva săptămâni. E plin de mâncare în jur. E ca la supermarket”.

Îl auzeam pe Flo, instructorul de la școala de supraviețuire, și mă uitam cu atenție în jur să văd apele reci de izvor susurând din stânci și grămezile de alimente pe care le vedea el.

Vedeam boscheți, copaci fără fructe, pietre uscate și o mână de oameni care smulgeau capete de cosași.

Eram în a doua zi fără apă și fără mâncare, dis de dimineață, și treceam prin etapa de scotocit în natură după hrană. Părea imposibil să găsești ceva decent de ros sau de stors în jur, însă, pe măsură ce Flo povestea despre plante și copaci, misterul bucătăriei naturale se deslușea treptat.

Ca și cum ochii se acomodau cu întunericul și omul orb se transforma în văzător. Clar văzător.

Cu ochi care n-or să mai privească niciodată la fel o cicoare, o frunză de pătlagină, un spin de Ciurul Doamnei, un sempervivum ițit dintre stânci, o rapiță, un melc, un cosaș țârâitor, un alun, un măr sălbatic. Toate sunt mâncare.

Iar o baltă nămoloasă e o sursa de apă numai bună pentru om și animal după filtrare prin cărbune, nisip și pietre, asezonată cu pătlagină și mentă.




*** Flotări, sărituri, alergare. Foame. Miros de transpirație. Sete. O stare de alertă permanentă, cu hainele cu care am intrat în aplicație mustind de umezeala și mirosuri, cu mâncărimi de piele, vânătăi, înțepături de insecte și căpușe obraznice.


Asa fresh si apți, am trecut la salvarea victimei din teren abrupt și accidentat.

Fără echipamente medicale, eram nevoiți să lucrăm la salvare doar din improvizații cu ce găseam pe noi și în jur. Am reușit după două ore să ajungem cu victima de vreo 100 de kg din stâncă la bază, am predat-o, și ne gândeam că apucăm să mâncăm așezați un măr acru, o alună crudă... un boschete, ceva.


Plecaserăm din tabăra cu ce aveam pe noi când am primit apelul de victimă, exact aceleași haine cu care veniserăm, și ne doream să ne curățam cu apa mâloasă pe care o strânseserăm pic cu pic, captată cu frunze și sticle de plastic.

N-am ajuns la poarta bazei.


"Exact așa cum sunteți, urcați în pădure. Construiți adăposturi. Rămâneți peste noapte acolo".


Clopotul părea singura scăpare de la o noapte în padure, în întuneric, în foame, sete, umezeală, cu ursul-pet care ascultă Trinitas când hălăduiește prin gospodării.


***

Norii îmbibați cu apă se adunau deasupra pădurii în timp ce ne luptam să construim adăposturile pentru noapte. Eram împărțiți în două echipe de câte șase oameni, grupați la nimereală, cu un amestec eterogen de abilități și de personalități, și așa urma să supraviețuim în acea noapte. Pe echipe, în echipă, punând laolaltă bucăți din noi. După vreo două ore de muncă, adăposturile din lemne, crengi și frunze luaseră formă și păreau locuibile, dar ceva părea în continuare în neregulă, ca și cum aerul vibra de o catastrofă.


De la adăpostul celălalt cobora agale Dana Ignat, liniștită și hotărâtă.


”Te duci să tragi clopotul?”, am oprit-o la o poveste în fața porții, ca babele de la țară.

”Nup. Mă duc după crengi”. Mai face un pas, apoi întoarce capul și zice senină:

”Mâine îl trag. Mâine dimineață”.

Apoi își vede mai departe de drum cu înțelepciunea omului care s-a înțeles pe sine și știe ce are de făcut mai departe. Am urmărit-o cu privirea în timp ce cobora spre aluni, m-am uitat la adăpostul nostru cu găuri printre crengi, m-am uitat la cerul cu nori aglutinați și m-am gândit cu drag la clopot.

N-aveam saci de dormit. N-aveam izopren. Unii erau în pantaloni scurți și tricou, fix cum îi surprinsese comanda.


***

Încă mai bălăuream toți după crengi și mușchi când un glas hârâit a răsunat din walkie-talkie.


"Stingeți focurile. Aliniați-vă. Alergați la vale cât vă țin puterile în echipe de câte doi".


Comanda cu numele alese venea pe rând, la cateva minute distanță.

Nu știam de ce, știam doar că trebuie să mâncăm pietrele cu bocancii, să zburăm peste ele ca țiparii. Cu strigăte, cu răsuflări grele, cu grimase de efort și cu frustrarea pe care ți-o dă războiul dintre vrerea ta mentală și forța fizică spre 20% ce ți-a mai rămas după două zile de mâncat din natură.


Cumva miracolul s-a produs. Faptul că ne-am scremut pe fuga aia spre bază a făcut diferența. Am făcut ceva bun, am bătut împreună niște timpi de care nu știam, și asta ne-a dat acces la mancare, apă și haine pentru următoarele două zile.

Dar ceva mai mult de atât s-a schimbat. Ceva care a venit cu noi acasă și care m-a făcut azi să mă duc la mall să mânânc o supă cărând în spate un rucsac cu batoane și cu apă.

Ne-am petrecut noaptea la corturile din bază în loc să fim refugiați la adăposturile din pădure, cu fericirea spălării la râu și cu mâncare în burtă. Foamea, setea, oboseala și furtuna care a lovit în noaptea aia ne-ar fi dus la disperare dacă nu băteam timpii-record la alergare și nu ni se ridicau restricțiile.

Noapte bună, furtună. Puii dorm la cort, mâncați și uscați.





***

Să poți să te speli pe dinți în culcare și-n sculare e un dar de la Dumnezeu. Ți se pare cel mai frumos moment din lume când apa rece de râu îți amorțește simțurile și te redă lumii curat, uman, demn. De atâția ani de când se ține școala de supraviețuire Flo Adventure School, sătenii probabil s-au obișnuit să vadă oameni despuiați bănănăind pe drumul satului, bălăcindu-se într-un fir de apă, sub ochii mari și atenți ai vacilor din pășune.

Clopotul taberei a tăcut și aventura a mers mai departe pentru toți.

Renăscuți din râul rece, am fost capabili să învățăm noduri, să tragem cu arcul, să facem escaladă și să coborâm în rapel cu fericirea copiilor care se dau în leagăn.

Încet-încet, disperarea de la început a fost înlocuită de regretul că tabăra se termină. Mai era o zi plină și nu știm ce ne așteaptă.




***

Ne-a așteptat. Orientare pe hartă și busolă. Nu pare grav, gândim. Ni se dă punctul pe hartă, un deadline orar și liber la vamă. Prima tură de orientare e lejeră, ne distrăm.

La a doua e kinder cu surprize. Ajungi într-un punct și ți se dă următoarea indicație.

Cu harta și cu busola în mână, văzând unde trebuie să ajungem, ceva ne dă cu virgulă.

Sunt garduri, dealuri abrupte, gospodării, poate câini de stână între noi și țintă... Să o iei pe ocolite, nu te încadrezi în timp. S-o iei pe de-a dreptul prin păduri, boscheți și spini, nu pare de om sănătos la cap. Ei, bine, ambele echipe au dat dovadă de țicneală.

Am tras prin soare și spini de parcă viața noastră depindea de asta pentru că omul spusese clar:


”Nu atingeți țintele în timpii dați, picați examenul. Pierdeți toate zilele pe care le-ați rezistat”.


I-aș fi pus ferigă bătrână în ceai.

Ne-am atins prima țintă din examen. Fierți la cap, arși de soare, juliți, cu bășici... ne-a ieșit.

Prietenul fiarei ne așteaptă râzând la punctul kinder, de unde urma să ne primim supriza.

”Haideți, haideți, că e târziu rău”, râde la noi.

Supriza a fost un marș alergat de vreo 5 kilometri. Am ajuns în tabără cu 5 minute sub termenul limită. Finalul. The end. 12 oameni supraviețuitori.

Patru oameni, 4 băieți, au trecut prin tot fără să se atingă de rezervele de mâncare și de apă din mașină.

Au fost declarați eroi ai Scolii de supraviețuire Flo Adventure School.


Legenda spune că și acum, ajunși probabil acasă, încă mai taie melci, șopârle și spini de pe marginea drumului.